arakelian

lumea mea, si-a altora.


10 Comments

Despre alocatia la copiii din Romania


De ani de zile urmaresc (superficial) cifrele de analfabetism si abandon scolar din Romania. Cauzele sunt cumplite, cel mai des abandonul scolar apare in familii cu  saracie extrema (copii ce nu au cu se se incalta sa mearga la scoala), distante mari pana la scoala, frig/foame, lipsa caietelor/banilor de naveta etc.
Datorita factorilor acestia, alaturi de abandonul din familii cat si pt ca sunt copii ce se nasc la 3-5-6km de o scoala iar iernile noastre sunt grele, Romania ramane codasa Europei – sau sa fim optimisti, suntem si noi fruntasi la ceva: abandonul scolar.

O motivatie pentru unele familii foarte sarace ramane alocatia – 42 lei fiind deseori singurul sigur din anumite familii (iar cornul si laptele o masa ce o iau sigur multi copii). Sper sa se voteze si se dubleze valoarea alocatiei(deputatii au votat deja).

In continuare, am o mare dilema: cum au calculat ei valorea de 42 lei? si nu 50lei? Dupa ce formula academica au ajuns la 40 si 2? cum au decis ca valoarea alocatiei sa fie 0,168 din Indicatorul Social de Rreferinta din venitul minim???? mai multe cifre dupa virgula, una nu le-ajunge? Vor cu orice pret sa complice viata contabililor si calculatoarelor – pe cand o rotunjire de la 42 la 50, de la 84 la 100 ar mari cheltuielile la buget cu cateva milioane lei pe luna, un mizilic pe langa cat cheltuim lunar cu parlamentarii nostri :D – dar simplifica si lasa mai putini angajati la stat sa calculeze si calculeze si iar calculeze tot ce e cu… 3 cifre dupa zecimala.

 

1


13 Comments

Articol reluat – despre violenta in familie: copilul lovit


Copii inca o data articolul de: http://violenta.decatorevista.ro/cand-acasa-devine-teren-de-lupta/ . Consider ca 20 ani a dus o reducere de la 80% la 60% – haideti sa promovam ideea,  de la 60% se poate scadea si mai repede! Copilul meu va trai printre acesti copii, urechiti si altoiti de parinti.

 

Diana Stănculeanu este psihoterapeut şi coordonează la Salvaţi Copiii programul de combatere a violenţei asupra copiilor, prin dezvoltarea de  servicii comunitare de consiliere psihologică pentru copil şi familie, disponibile în Bucureşti și alte patru județe din țară. Printre picături consiliază copii şi părinţi confruntaţi cu situaţii dificile de viaţă.

În România anilor 2014 bătaia copiilor este în continuare „ruptă din rai”. Ce înseamnă asta mai exact?

63% dintre copiii români sunt bătuți frecvent acasă atunci când nu se comportă în conformitate cu așteptările părinților. 20% dintre părinții români bat din convingere, planificat: este nevoie de bătaie pentru a-l învăța pe copil ce este respectul și care îi este locul în casă. Pentru restul de până la 63% lovirea copiilor aduce după sine rușine, vinovăție, regrete, neputință – neputința de a nu fi fost capabil să-mi țin gura închisă și mâinile pe lângă corp până când furia sau frustrarea se vor fi diminuat suficient cât să nu îmi rănesc inutil copilul.

„Altoirea” copiilor îi este atât de naturală, atât de la îndemână părintelui român încât „două la fund”, „urecheala”, „trasul de păr” nu înseamnă violență, abuz, bătaie, ci reprezintă ceea ce orice părinte responsabil trebuie să facă din când în când pentru a nu se trezi cu copilul în creștetul capului.

„Altoirea” copiilor este atât de naturală, de la îndemână în spațiul românesc încât, la 10 ani de la intrarea în vigoare a unei legi care interzice orice formă de violență asupra copiilor (Legea 272/2004), o lege care vorbește despre obligativitatea raportării oricărei suspiciuni de rele tratamente asupra unui copil, doar 8% dintre martorii unei scene de violență asupra copiilor ar pune mâna pe telefon pentru a anunța poliția sau protecția copiilor. Lipsa de încredere în eficacitatea serviciilor de protecție, la care se adaugă convingerea că „a-ți băga nasul în treburile altora dăunează grav confortului personal” contribuie major la menținerea acestui procent scăzut.

Bătaia copiilor nu este o afacere 100% românească. Primii care au început să vorbească despre bătaie, copil și educație în aceeași propoziție au fost scandinavii. După ce au constatat că aproximativ 80% dintre copii erau bătuți de către părinții lor, autoritățile de la Stockholm  au promulgat o lege care a făcut ca în 1979 Suedia să fie prima țară din lume care interzicea orice formă de violență asupra copilului în familie. 35 de ani mai târziu, după nenumărate amenzi, decăderi din drepturi parentale, încarcerări și intrări obligatorii în programe de educație parentală, Suedia comunică un procent de 6% copii pedepsiți acasă, corporal și emoțional.

A bifat și România un deceniu de lege și o scădere în procente. În 2004, 84% dintre copii mărturiseau că sunt bătuți acasă. Astăzi „doar” 63 din 100 vorbesc despre educația cu palma, cu lingura de lemn sau cureaua de la pantalonii tatălui.

Ca și coordonator de program în cadrul celui mai puternic ONG pentru promovarea drepturilor copiilor din România, Salvați Copiii, visez și muncesc pentru o lege care nu doar să existe, ci să și funcționeze, la o strategie națională de educație parentală, inițiată de Ministerul Educației de prea mulți ani și uitată în sertare instituționale, la servicii comunitare pentru consilierea copilului și familiei, la cursuri de educație parentală care să înceapă de pe băncile școlii.  Ca și psihoterapeut care lucrează cu părinții, încerc să le fiu alături în efortul de a schimba critica cu vorba bună, lovitul cu mângâierea, furia și dezamăgirea cu consecvența și speranța, urgența emoțională a lui „acum” cu viziunea obiectivelor pe termen lung, și îi rog să își răspundă constant la întrebarea: „Cum vreau să fie relația mea cu copilul meu peste 20 de ani și ce fac acum, azi, pentru a înfăptui asta?” Este o întrebare cu răspunsuri multe şi grele căci e nevoie de timp, toleranţă, iertare de sine, indulgenţă, perseverenţă, putere, să accepţi că ce ai făcut o viaţă, ce ţi s-a spus o viaţă sau felul în care ai fost chiar tu crescut, face mai mult rău decât bine, chiar şi atunci când se întemeiază pe buna intenţie; ba mai mult, că toate acestea nu pot fi înlocuite peste noapte de cuvinte şi comportamente pozitive şi cumpătate. Din fericire, infinita iubire pe care copiii o poartă părinţilor lor, face iertarea şi începuturile noi posibile  în orice moment al poveştii fără sfârşit care este relaţia părinte-copil.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 203 other followers