2026 e la usa si lumea blogurilor e plina planuri si rezolutii si noi obiceiuri si cuvantul anului si liste de kg de pierdut, dar nu vad pentru acestea sa fie scrise si planuri, nu vad energie directionata catre ele, nu vad claritate sau pasi inceputi. Si nici nu o sa fac asa pentru mine pentru ca pana pe 15 ianuarie o las moale, pana in februarie am si decis ca am esuat.

De data asta pornesc diferit si profitat de saptamana libera dintre Craciun si Anul nou si planificat altfel:
Mi-am notat pe hartie 3 reusite ale lui 2025.
Notat, tot pe hartie, 3 esecuri ale lui 2025. Alea dureroase. Si stat calm cu ele si scos lectiile invatate de acolo.
Cautat, atent, ce locuri mi-au mancat energia. Da, le-am scris pe blog pentru ca abuzul emotional si financiar ce nu a incetat nici dupa divort, sau momentul cand am ajuns la tribunal intr-o sala cu complet de judecata femei, avocate femei, si singurul somer si nesimtit de senin fiind inculpatul fost sot si eu muream de rusine….
Cautat atent 3 lucruri ce mi-au dat energie in 2025.

Si pornit de aici. Luat lectiile si pornit pe calea lor cu pasi mici. Scris. Ok, desenat.
Si promit pe 2026 o sa acord mai mult timp si importanta micilor lucruri ce imi dau energie si zambete.

Mi-am facut si o lista cu lucruri incepute si neterminate. M-am trezit ca scriu si ceva conversatii neterminate. Some closures. Si 2 decizii ce le aman… da, sa termin in anul asta ce trebuia sa termin, si sa nu le duc cu mine mai departe.

Am mai scris cateva mesaje la persoane care mi-au inseninat si influentat anul. Gasit timp sa ma intalnesc cu 2.

Si impartit pe trimestre. Tot ce avui pe trim 3 si pe trim 4 din 2025 au iesit (nu perfect dar mi-a iesit). Lista mai scurta, plan mai simplu si mai concret.

Un 2026 fantastic vine.

Am iesit la pranz cu un coleg de la vechiul job. Si printre altele, povestit ce a fost in veata mea din ultimii 6 ani cu Saturn retrograd in casa pestilor sau commo se dice ca nu stiu ce inseamna asta. Si el a marturisit ca desi am fost in birou zi de zi si vorbit de varii chestii zilnice, nu si-a dat seama ce duc, stia ca nu e bine dar nu stia cat pot duce unii oameni, si trantit un proverb de la mama lui din Congo:
Pana cand leul incepe sa scrie, toti vor auzi doar povestea vanatorului.
Leoaica nu stie sa scrie cum i-a venit vanatorul in casa ei si i-a impuscat un membru al familiei doar din motive de ego sau teritoriale, pe cand vanatorul spune la toti cum a pus el pusca pe bestia salbatica de leoaica aia fioroasa, leioaca ce, poate, doar isi proteja caminul, isi hranea familia ca doar leul e puturos, si luptat pt a construi un camin.
Privind ultimii ani, societatea inca e destul de misogina si trateaza femeia inferior. Si impune cine sa fim, daca meritam, care ne e valoarea, adauga limite si poveri.
Evenimentele au mai multe puncte de vedere asa ca e momentul nostru, a leoaicelor, sa invatam ne scriem si povestea noastra. Unghiul nostru de vedere.
Claritatea in scriere incepe cu tacere si pace si spatiu. Greu de gasit in lumea asta agitata, dar merita efortul. Meditat, gandit, pus gandurile in ordine, si strans si dovezile. Peste 800 de pagini printate de la tribunal si pe care le-am creionat cu atentie ca doar asta imi e meseria. Mailuri. Nu imi iese de o carte? nicio problema, am 2 amice scriitoare si amatoare de un subiect viu.
O poveste buna nu se scrie singura. Fii atenta la alegerile tale, la cuvinte, la forma, la directie. Daca vrei un rezultat diferit, ia masuri si schimba pasii, ca asa e in viata. Schimba 2 -3 obiceiuri, alte decizii si pasi zilnici mi-au modelat povestea.
Povestea ta nu este menita sa ramana ascunsa. Spune-o publicului. Spune-o in jur, pune in vorbe si ridica vocea. Arunca-ti painea pe ape, si dupa multa vreme o vei gasi iarasi, inmultita.

Tacerea este si ea o unealta in abuz si doare: in ignoranta si toleranta abuzul prospera.

Rar abuzul incepe cu o lovitura fizica. Nu, incepe cu mici gesturi, cu norme noi impuse social si facute publice, cu femei care intorc capul si isi lasa privirea peste umar spunand ca “asa e el” sau “are si ea o urma de vina”. Este in casele si familiile unde e interzis sa vorbesti cu altii despre ceva negativ, unde se tranteste replica “Nu e treaba noastra” unde mizeria marunta se ascunde sub presh zi de zi, unde ferestrele se inchid apoi acopera cu draperie sa nu fie vazuta femeia din afara. Membrii familiei ridica din umeri indiferenti iar abuzul creste, devine o norma, unde aparenta conteaza mai mult decat adevarul.

Tacerea asta este la fel de grava ca abuzul, mama care tolereaza fiul abuzator raneste la fel de rau, sora care zice “hai ca nu e asa de rau”, verisoara care ridica din umeri zicand “da, a mai facut asta, asa e el”, verisorul care face glume pe seama abuzului minimizand problema. Uita de efectul bumerangului ca te va trata fix la fel: mostenire, in caz de boala sau suferinta sau alta nevoie si ajuns la spital copilul abuzator te lasa acolo, cel mult iti alege azilul.

Efectul in cascada a abuzului se duce in societate, in toata familia. Ca o plaga. Se duce si peste generatii, copiii din familiile cu abuz ajung sa fie si ei abuzati pt ca asta a vazut in familie. O familie care reduce la tacere victimele si isi permite doar sa vorbeasca soptit, pe la colturi, va arata viitoarelor victime ca nu e niciun rost sau folos sa deschida gura. E cumplit cand am aflat ca prietena mea de acum multi ani ce a divortat de un sot in somaj si profitor are acum copila adulta intr-o relatie de cuplu unde….doar ea lucreaza. Mi-a zburlit parul pe spate pt ca traiesc aceeasi situatie.

E greu de lupt lantul. E greu de ascultat fara judecata si cu mintea rationala ambele versiuni. E greu de inteles ca situatia are 2 fatete, ca moneda, e si mai greu de intelec ca rotirea ei se poate intoarce fix impotriva ta. E greu de spus ceva cand lucrurile ajung prea departe. E greu de inteles ca o perioada nasoala se poate intampla dar cand perioada este de ani si ani devine normalitate.

Ganditi-va ca asta se intampla in unele societati de generatii. Apoi ganditi va ca asta se intampla si in jurul nostru. Mi-a fost simplu sa ascult povestile colegii mele iranience ce a fugit din tara ( la propriu) acum 20 de ani, am fost foarte detasata de tot ce spunea colega mea musulmana si cu capul acoperit, foarte greu sa inteleg cum sa ies EU din abuz dar ca abuzul continua si dupa separare, in timpul divortului si dupa. Abuzatorul a carui mama, sora, tatal, avocata ii tolereaza abuzul emotional si financiar in casnicie e convins ca traieste o normalitate si le continua dupa. Solutia este sa vorbim si sa punctam mare.

Cand seful cere loialitate: ma buseste rasul in sedinta.

Sa ceri loialitate miroase o ipocrizie mare: dragostea, suportul, loialitatea daca e nevoie sa le ceri, apai nu mai au nicio valoare !! Loialitatea e un dar gratuit, din suflet, fara cerere si mai ales fara asteptari. Daca e nevoie sa ne aduca aminte seful periodic despre suport si loialitate, atunci sinceritatea si asteptarile lui sunt sub un semn maaare de intrebare. Le vedem si la copiii de gradinita atat de autentic si nicunul, dar niciunul de acolo nu le asteapta reciproc, nu le cer, dar le ofera cu atata candoare mai ales cand celalalt se chinuie si lupta acolo cu piesa de lego.

Iar la munca nu e vorba nici de prietenie. Da, nici macar in prietenie nu e firesc sa ajungem sa ni se ceara suport emotional sau sa ni se aduca aminte de acest timp de afectiuni, ci vin doar cu valul, spontan, sincer, si mai ales din proprie initiativa.

Loialitatea de la munca se plateste cu bani. Reconfirmarea devotamentului si suportului la munca se plateste cu euroi. Sau cu ce este.
Pe care i-am cerut si astept 🙂

In ultimul an am avut timp pentru mine. Reinceput sa invat o limba straina, sa alerg, calatorii, sa citesc mai mult, sa tin post, sa ies cu prietenele saptamanal, sa fiu tot mai buna la munca. Cand lucrurile se aseaza in suflet si viata din jur se aliniaza si curge firesc si frumos.

Una din carti pe care am avut timp sa o recitesc este Tacere, de Shusaku Endo.
Armonioasa cu ultimile articole, zic. Si v-o recomand.

Un roman usor de citit, profund, introspectiv, usor tulburator, care pune sub lupta credinta si indoiala și povara suferintei proprie si a celor dragi.
E despre Japonia secolului 17, o japone inchisa exteriorului ( 2-3 porturi erau deschise pt comert, in anumite perioade), o perioada cand crestinismul a fost interzis si catolicii vanati. In contextul asta un popa iezuit portughez Rodrigues il mananca in c*r sa plece in Japonia sa isi caute fostul profesor dar si manat de orgoliu de a converti noi enorioasi si suferi si fi prigonit cam ca Iisus.
Cu un alt preot ajunge in Japonia lui mult visata, din sat in sat, din comunitate saraca in alta si mai saraca si doborata de frica si opresiune, ajunge martor la acte cumplite de cruzime. Japonezii catolici sunt ceva impresionant de stoici si demni, si deseori aleg o moarte ingrozitoare decat sa se lepede de Iisus. Preotul se roagă pentru salvare, cere un semn de la Dumnezeu, o vorba /o lumina ceva dar nu primeste decat TACERE. Singur, ascuns prin paduri, ocazional contact cu oameni carora nu le stie limba, despartit de celalalt preot, ajunge sa fie macinat de indoieli.
Presiunea la care e supus creste pana in punctul in care povestea vietii lui, dragostea catre Iisus, ramane doar o tacere in suflet.

Este Dumnezeu oare tacut?

Oare urechea noastra a uitat sa Il mai auda?

Recomand cartea, de citit nu doar din punct de vedere religios, in carte e sub lupa pretul convingerilor si a alegerilor chinuitoare ce definesc un om.