arakelian

lumea mea, si-a altora.

durerea despartirii

Leave a comment


De mult timp incerc sa scriu despre ceva ce doare. Ce ma doare. Ce doare pe toti.
Durerea despartirii…. din pacate viata se termina cu moarte, prea repede in multe cazuri. Educatia religioasa strict ortodoxa ne consoleaza ca cel drag este intr-o lume mai buna, ca Dumnezeu ii ia la El pe cei dragi lui, pe cei buni, si ne lasa pe noi pacatosii aici, sa luptam.

sunt 2 feluri de pierderi:

-si una brusca. Care te ia pe neashteptate, iti taie picioarele, iti taie sprijinul, isi smulge covorul de sub picioare, iti fura increderea in viata. Pt asta am simtit o furie imensa, ca trebuie sa il iau de guler pe Dumnezeu….

-una lenta…. Cand e vizibil, zi de zi, cum cel drag imbatraneshte, boala in macina, neputinta il duce la vale. Nu mi-am dat seama cat de mult m-a marcat asta. M-a calit? m-a facut mai insensibila? sau m-a facut sa accept mai usor fluxul vietii? Nu stiu. Cu siguranta m-a invatat sa apreciez clipa, si sa fac tot ce pot pt un vis. Eram la sf liceului cand a murit tataia. Prietenii stiu ca a fo o relatie mai speciala intre mine si el, suplinind acolo unde era un gol, stiind fara vorbe sa vada ce altii au refuzat. A avut incredere in mine. Ca o mama. Un om simplu, tacut, dar care prin 3 cuvinte stia sa te puna la punct, si sa echilibreze. Plamanii i-au cedat treptat, poate ca era si prea slab…. iar ultimii ani din viata lui si i-a petrecut mai mult intre spitale shi punga cu medicamente. Si io, si verisoara am fo alaturi de el, asha cum am putut noi: zi de zi, sa il hranim, supraveghem perfuziile, ajutam sa mearga -cat a mai putut merge si nu ne-am plans NICIUNA ca ne-ar fi greu. E greu sa vezi dintr-un om puternic, cum cade, cum nu mai poate sa aiba grija nici de minimum de nevoi. Mai greu e sa fie conshtient si lucid, si sa se simta ca decade si ca depinde de noi, cei pe care ar fi vrut sa ne ajute invers.
In continuare am indoieli ca in spital i-am ajutat suferinta, cand el tot ce isi dorea e sa ramana in casa lui, sa moara in patul lui, in lumea in care trait. Cu siguranta pe el l-a sustinut in viata casa, animalele, pamantul, lumea din jur- iar ruperea de astea dezechilibreaza.
Sunt 14 ani de cand s-a dus, si inca plang cand imi aduc aminte de el. Ca nu mi-am luat la revedere, ca daca ash fi facut nu stiu ce, poate ca l-am mai fi avut printre noi macar o zi.

Nu ne-a fo greu. Pt ca l-am iubit. 2 vacante de vara am stat alaturi de el- si eram nishte copile.
dar daca sunt acum om, e meritul lui.

Citisem despre o religie veche, arhaica, zoroastristul, care trata moartea ca o trecere spre un alt nivel, iar mortii nu trebuie plansi, ci chiar sa ne bucuram pt ei.
Greu e sa accepti schimbarea, lipsa celui drag, sprijinul lui.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s