arakelian

lumea mea, si-a altora.

Tara lui “Las-o-n plata Domnului”

Leave a comment


Ţara lui “Las-o-n plata Domnului”
Ce sânge curge oare în vinele micului burghez, de-l face indolent ca o apă de mlaştină? Aţi observat un lucru caracteristic? Asemenea grupurilor umane celor mai primitive, cetăţeanul nostru are groază să împiedice cursul naturii. Edilitatea este antinatură. Cetăţeanul nostru nu este deci edil. Agricultura, grădinăria, astea sunt acte de colaborare cu natura. Românul trăieşte din
agricultură, dar nu e agricultor. Plouă? Bine. Nu plouă iarăşi bine. Într-un an se fac mere, în altul le mănâncă omizile, altă
dată putrezesc castraveţii şi o dată se usucă legumele. Toate acestea sunt fenomene naturale, pe care nimeni nu se
gândeşte să le împiedice în inexorabilitatea lor. Nici păsările nu sunt mai fericite ca românul.
Când ninge, iarna la oraş e un spectacol de tot interesul sociologic. De pildă, în acest sat mare, care se cheamă
Bucureşti, a nins deunăzi abundent. Când să ies din curte, m-am văzut împotmolit de ziduri mari de nea. Deşi era târziu şi multă
lume trecuse, ieşind din fiecare casă, nimeni nu s-a gândit să dea la o parte zăpada din faţa casei lui. Aşa a şi stat,
până ce s-a topit. Atunci un vecin mi-a spus, satisfăcut de înţelepciunea naturii:
– Bine că a ieşit soarele, că nu mai puteai trece de zăpadă.
Acum a dat de vreo două zile un polei straşnic. Toată capitala e unsă cu o sticlă alunecoasă, care face pasul nesigur, oscilant şi obositor. Ei bine, nimeni, dar nimeni nu aruncă nici măcar un pumn de cenuşă în faţa casei lui. Toată lumea trece dansând, alunecă, se răstoarnă, râde de alţii, şi aşteaptă hotărârile naturii. Românul este, într-adevăr, un mare admirator al naturii.
Trecui prin faţa unei prăvălii al cărei proprietar mi-este cunoscut. Vrusei să mă apropii de vitrină, dar nu putui din cauza
poleiului. Negustorul tocmai ieşea din prăvălie şi-şi observa pe dinafară vitrina.
– Omule, îi zisei, nu vezi că nu se poate apropia lumea din cauza alunecuşului? Negustorul nu-mi răspunse la întrebare şi zise:
– Ger al naibii! Asta iarnă!
Îşi arăta şi el admiraţia faţă de natură.
Merse clătinându-se în sus, merse în jos, şi deodată alunecă pe gheaţă, căzu jos.
– Vezi? îi zisei eu, dacă nu pui cenuşă?! El se sculă înciudat de jos şi, după ce se scutură de zăpadă, zise calm aceste vorbe memorabile:
– Ce să pun cenuşă, nene? Las-o în plata Domnului, că iese mâine soarele şi se duce!

George Călinescu, 1934

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s